Uneori încurajarea vine prea târziu!
Ca să îmi argumentez această idee, am să vin cu o poveste din propria mea copilărie.
Am studiat vioara, la dorința tatălui meu, toată copilăria mică, până în clasa a cincea. Trebuia să studiez zilnic la vioară, și uneori îmi era tare greu. Cel mai greu îmi era însă să iau orașul de două ori pe săptămână de la sud la nord, pe jos, ținând în mână vioara și sacoșa cu partituri, indiferent de anotimp. Știu că mi se urâse cu gândurile și alteori mă plictiseam, să iau în picioare același drum care părea fără sfârșit. Nu era fără sfârșit, dar era un drum de minim o oră dus, o oră întors, ceea ce pentru un copil era mult.
Au trecut așa patru ani în care am studiat muzică, teorie muzicală, vioară, în care aveam audiții de trei ori pe an care erau un fel de miniconcerte, cu sală plină de profesori și părinți, cu emoții pe care în cele din urmă am învățat să le gestionez. Am avut tot timpul sentimentul că sunt singură în povestea asta. Părinții și bunicii mei erau toți cu serviciu, eu parcă rămăsesem uitată cu vioara, din păcate, nu-mi aducea nicio bucurie.
În clasa a cincea trebuia să încep viola și pian. Atunci am avut curaj și i-am spus mamei că nu mai vreau să merg mai departe. Directoarea școlii de muzică aude și ne cheamă la ea.
Parcă o văd, mică de statură, pe tocuri uriașe, tunsă ca un băiețel, tunsoare exotică pentru vremurile acelea la o femeie. Era din București, venea de câteva ori pe săptămână în mica noastră urbe din inima Bărăganului, și se știa că e profesoară la Conservator.
S-a uitat lung la mine și mi-a spus: „Lavinia, tu ești născută pentru vioară! Nu renunța! Vei face Conservatorul în București!”
Din păcate pentru un copil, încurajarea a venit mult prea târziu.
Încurajăm copiii suficient și mai ales în efort?
Efortul copiilor trebuie susținut! Ei trebuie să simtă că ești alături de ei, că uneori tragi cu ei! Nevăzute zbaterile lor, ei renunță. După ce au renunțat e inutil să ai păreri de rău. E catastrofal să le mai ții și lecții de morală! Nu ai fost acolo sau nu te-a simțit lângă el.
Tragem umăr la umăr lângă copiii noștri când:
- Sunt în fața examenelor. Școlare! Ne implicăm în organizarea timpului copilului, alternăm învățarea cu relaxarea, învățăm cu el din când în când sau stăm lângă el când face o temă mai grea sau un test. TOATE ACESTE LUCRURI CONTEAZĂ ENORM!
- Sunt angrenați în tot felul de competiții sportive sau de orice alt gen!
- Fac activități în afara școlii care necesită timp în plus de studiu și efort, pe lângă cel făcut cu școala.
Și în multe alte momente care nu îmi vin acum în minte….
Copiii noștri, ca și noi, adulții,
au nevoie să fie văzuți.
Dacă simt atenția și mulțumirea părinților, vine un moment când reușesc să performeze cu mai multă ușurință în ceea ce-și propun. Și reușesc să se țină pe drum, fără să abandoneze înainte de linia de sosire, metaforic vorbind.
